„Legea națională privind executarea pedepselor privative de libertate reglementează ca factor vital în procesul de reintegrare socială, executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, menținerea unei legături constante între persoana condamnată și familia acesteia fiind facilitată de o asemenea dispoziție.

Deși orientarea legislativă este remarcabilă și constituie premisa unui proces de reintegrare socială încununat de succes, trebuie să remarcăm că nu este reglementat un drept absolut al persoanei condamnate de a executa pedeapsa în penitenciarul cel mai apropiat de domiciliu, aplicarea acestei dispoziții fiind condiționată de mai mulți factori, legea națională enumerând cu titlu exemplificativ: regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.

Prin urmare, deși regula generală ar presupune executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de domiciliu, în mai multe situații se poate ajunge ca persoana privată de libertate să fie deținută într-un alt penitenciar, uneori situat la o distanță substanțială de locul în care ar putea păstra o legătură constantă cu familia sa sau cu alte persoane din lumea exterioară.

În condițiile unor dezbateri efervescente asupra condițiilor de detenție aflate inclusiv în atenția Ct.E.D.O., instanțele române au fost deja confruntate cu cereri de chemare în judecată prin care persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii au reclamat încălcarea dreptului consacrat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Soluțiile pronunțate de instanțele române au fost diverse, complexitatea dreptului la viață familială și privată impunând uneori chiar o perspectivă multidisciplinară, în funcție de situația de fapt expusă în cererea de chemare în judecată, distanța dintre locul executării pedepsei și domiciliul persoanei condamnate, fiind însă mai puțin analizată ca formă de ingerință a autorității naționale în exercitarea dreptului garantat prin art. 8 al Convenției.

Deși unul din elementele esențiale ale prejudiciului moral reclamat de persoanele private de libertate constă în îndepărtarea de familie, respectiv executarea pedepsei la o distanță considerabilă de domiciliul familiei, neexistând un loc de detenție mai apropiat de domiciliu pentru executarea pedepsei în regim închis, în mai multe cauze, instanțele române nu au mai examinat acest element al prejudiciului moral reclamat, reținând că pentru astfel de pretinse încălcări reclamantul ar avea deschise procedurile stabilite de Legea nr. 254/2013 și Legea 275/2006. Or, chiar în ipoteza în care o contestație la regimul de executare ar fi fost admisă, nu ar fi existat niciun fel de garanție că deținutul ar fi fost transferat într-un penitenciar mult mai apropiat de domiciliul familiei sale.

Potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului, detenția, la fel ca orice altă măsură privativă de libertate a unei persoane, implică limitări inerente ale vieții sale private și de familie. În același timp, este o parte esențială a dreptului la respectarea vieții de familie al unei persoane private de libertate ca autoritățile să-i permită sau, dacă este necesar, să o ajute să păstreze legătura cu rudele apropiate [Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), 2015, pct. 110]

Refuzul de a transfera un reclamant într-un penitenciar situat mai aproape de locuința părinților săi a constituit o încălcare a art. 8 (Rodzevillo împotriva Ucrainei, pct. 85-87; Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, pct. 831-851). În cauza Polyakova și alții împotriva Rusiei, Curtea a constatat o încălcare a art. 8, având în vedere că dreptul intern aplicabil nu oferea suficiente garanții împotriva abuzurilor legate de distribuția geografică a deținutilor (pct. 116).

În cauza Serce împotriva României, reclamantul, un resortisant turc care executa o pedeapsă cu închisoarea de 18 ani în România, s-a plâns de refuzul autorităților române de a-l transfera în alt stat membru al Consiliului Europei, și anume Turcia, pentru a executa restul pedepsei acolo, mai aproape de soția și copiii săi. Deși s-a constatat că respectivele condițiile neigienice în care a fost deținut acesta în România, lipsa de activități și a oportunităților de lucru, precum și supraaglomerarea la care a fost supus acesta, i-au încălcat drepturile prevăzute la art. 3, Curtea a confirmat că art. 8 din Convenție nu era aplicabil în cazul cererii sale de transfer interstatal.

Legiuitorul național a optat pentru o reglementare favorabilă persoanelor condamnate, stabilind ca regulă executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu, considerând însă că o asemenea dispoziție normativă nu conduce la recunoașterea unui drept absolut al persoanei condamnate de a fi deținută într-un anumit penitenciar.

Reglementând și posibilitatea unor derogări de la acest principiu, credem că în funcție de intensitatea unei asemenea derogări, tot legiuitorul național ar trebui să creeze și acele mijloace accesibile pentru a susține în continuare legătura dintre persoana condamnată și familia acesteia, deteriorarea acestei legături riscând să genereze compromiterea ireversibilă a procesului de reintegrare socială.

1. Necesitatea recunoașterii unei proceduri interne de reparare a prejudiciului cauzat prin executarea pedepselor privative în condiții care îngreunează posibilitatea unei legături cu mediul de suport

Sesizată în mod repetat cu solicitări de a constata încălcarea imputabilă a art. 8 din Convenția Europene a Drepturilor Omului, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a procedat la analiza unor fapte diverse, reclamate ca veritabile ingerințe nepermise ale autorităților în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie.

Analizând ingerințele în exercitarea dreptului garantat prin dispozițiile art. 8 al Convenției, în mai multe situații, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că dispozițiile existente în cadrul normativ intern nu pot fi considerate drept căi eficiente pentru a obține restabilirea dreptului încălcat sau eventuala despăgubire a petentului (art. 197 și urm. din Cauza Iacov Stanciu împotriva României, Cererea nr. 35972/05 sau cauza Micu împotriva României paragraful 70).

Desigur că dispozițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013[1] reglementează o procedură specială, administrativ jurisdicțională, prin care persoanele aflate în stare de detenție pot reclama neregularități generate prin măsurile luate de către administrația penitenciarului privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de acest act normativ.

Scopul căii procedurale introduse în peisajul normativ intern prin această reglementare este acela de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile luate de administrația locului de deținere, în legătură cu executarea pedepsei, spre a se putea soluționa în timp util astfel de contestații, în vederea asigurării pentru viitor a unui exercițiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială.

Deși reglementată în mod detaliat la nivelul legislației naționale, vom observa că procedura de soluționare a unei astfel de plângeri formulate de persoana încarcerată nu permite însă a se analiza dacă petentul a suferit sau nu un prejudiciu moral provocat de ”condițiile de detenție”, reclamate ca necorespunzătoare în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate care, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 254/2013, desfășoară o activitate administrativ – jurisdicțională, iar hotărârile (încheierile) pe care le adoptă în exercitarea acestor atribuții nu sunt unele pur jurisdicționale.

Cu referire expresă la condițiile de detenție, având în vedere trăsăturile procedurii plângerii ce poate fi formulată în condițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, considerăm că parcurgerea acesteia nu poate reprezenta o condiție de admisibilitate pentru acțiunea având ca obiect acordarea daunelor morale pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat unei persoane private de libertate în perioada detenției sale, o asemenea cerere putând fi întemeiată atât pe dispozițiile de drept intern, cât și pe dispozițiile convenționale, respectiv art. 2, art.3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Orice interpretare care ar susține excluderea din sfera de competență a instanțelor civile a unor asemenea acțiuni prin care ar trebui să se stabilească nu doar îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, dar și pretinsa încălcare a art. 8 din Convenția europeană, invocată de persoanele condamnate, deci de persoane vulnerabile, aflate în custodia și responsabilitatea autorităților publice, ar echivala cu încălcarea însăși a substanței dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 combinat cu art. 13 al Convenției care reglementează dreptul la un recurs efectiv, ceea ce ar contraveni oricărei ordini juridice din orice stat al Uniunii Europene.

În acord cu dispozițiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, ”Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.”

Ca și celelalte dispoziții generale privind executarea pedepselor privative de libertate, art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 are în vedere și Regulile nr. 24.1 și următoarele din Recomandarea 2006 (2) a Consiliului Europei privind Regulile penitenciare europene. Astfel, la pct. 24.1 se arată necesitatea ca persoanele deținute să comunice cât mai des posibil prin intermediul scrisorilor, telefoanelor sau al altor forme de comunicare cu familiile, alte persoane sau reprezentanți ai organizațiilor din exterior, precum și să primească vizitele acestor persoane.

Aceeași Recomandare, la punctele 24.10, 24.12 prezintă particularități ale acestei comunicări cu lumea exterioară, și anume accesul la ziare, periodice, posturi de radio sau televiziune, precum și comunicarea cu media. Recomandarea arată că autoritățile penitenciare trebuie să asigure persoanelor deținute contactul cu lumea exterioară, fie prin modalități tradiționale, fie prin utilizarea noilor metode de comunicare electronică. Transpunând la nivelul cadrului normativ intern această recomandare și având în vedere costurile mai reduse de implementare a obligației administrației locului de detenție de a asigura comunicarea cu exteriorul, Legea nr. 254/2013 se referă inclusiv la utilizarea comunicărilor electronice.

Fără a mai intra în alte detalii ale reglementării interne, observăm că legiuitorul național are în vedere scopul esențial al executării pedepsei privative de libertate, respectiv formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării în societate a deținuților sau persoanelor internate, aspecte enunțate chiar prin art. 3 alin. (2) din actul normativ menționat.

Legea națională privind executarea pedepselor privative de libertate mai reglementează ca factor vital în procesul de reintegrare socială executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, menținerea unei legături constante între persoana condamnată și familia acesteia (mediul de suport) fiind facilitată de o asemenea dispoziție.

Deși orientarea legislativă este remarcabilă și constituie premisa unui proces de reintegrare socială încununat de succes, trebuie să remarcăm că nu este reglementat un drept absolut al persoanei condamnate de a executa pedeapsa în penitenciarul cel mai apropiat de domiciliu, aplicarea acestei dispoziții fiind condiționată de mai mulți factori, legea națională enumerând cu titlu exemplificativ: regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.

Prin urmare, deși regula generală ar presupune executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de domiciliu, în mai multe situații se poate ajunge ca persoana privată de libertate să fie deținută într-un alt penitenciar, uneori situat la o distanță substanțială de locul în care ar putea păstra o legătură constantă cu familia sa sau cu alte persoane din lumea exterioară.

În funcție de motivul care a determinat o asemenea derogare de la regula enunțată de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, persoana privată de libertate poate pretinde o ingerință nepermisă a autorităților naționale în exercitarea dreptului consacrat de art 8 al Convenției, fiind în primul rând de competența instanțelor naționale să examineze condițiile de existență a prejudiciului moral reclamat și eventuala întindere a acestuia.

O eventuală soluție de respingere ca inadmisibilă a unei cereri formulate în acest sens de o persoană privată de libertate, pe motiv că cererea ar fi de competența judecătorului delegat cu supravegherea privării de libertate, ar putea conduce chiar la reținerea unei încălcări a dreptului de acces la justiție, drept garantat la nivel constituțional.”

Prezentul fragment a fost preluat din următoarea sursă: https://www.juridice.ro/808832/o-noua-provocare-in-interpretarea-art-8-al-conventiei-europene-a-drepturilor-omului-detentia-persoanei-condamnate-la-mare-distanta-de-domiciliu.html